Krishnamurti a denuntat orice adeziune la vreo secta, organizatie sau religie. El spunea ca omul trebuie sa se elibereze singur de toate fricile sale, conditionari si dogme, prin propria experienta si numai aceasta poate aduce ordine in propria constiinta. O lume aflata in permanent conflict nu poate fi trasformata intr-o viata
mai buna, in dragoste si compasiune de nici un politician al acestei lumi, de nici o strategie economica sau sociala, ci doar printr-un proces de trasformare individuala a fiecarui om, prin propria sa observatie.
Jiddu Krishnamurti s-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, îin sudul Indiei. Mama lui Krishnamurti a murit când el era foarte mic, iar tatăl său s-a mutat cu familia la Adyar, lângă Madras, pentru a fi aproape de cartierul general al Societăţii Teosofice, al cărei membru era. După mutarea la Adyar, micul Krishnamurti şi fratele lui, Nityananda, hoinăreau adesea pe plajă si, într-o zi, au fost văzuţi de bibliotecarul Societăţii Teosofice, C. W. Leadbeater, un renumit clarvăzător. Când i-a văzut pe cei doi fraţi, impresionat de aurele lor, a cerut permisiunea să îi ia la cartierul general al societăţii şi să se ocupe personal de educaţia lor. Tatăl copiilor a fost de acord. Astfel, s-a născut speranţa că micul Krishnamurti ar fi noul Mesia şi, în 1911, Annie Besant, preşedinta Societăţii Teosofice, a fondat o organizaţie (numită Ordinul Steaua Estului) al cărei conducător a fost desemnat Krishnamurti. Deşi în perioada aceea ea adoptase cei doi băieţi, tatăl lor i-a cerut înapoi, pe motiv că educaţia pe care o primeau era împotriva tradiţiei castei lor. Doamna Besant i-a dus pe băieţi în Anglia şi a reuşit să câştige procesul şi să-i păstreze.
Din acea perioadă, Krishnamurti a început să fie format pentru rolul său de învăţător al Lumii. A urmat cursurile primare la scoala engleza si, ulterior, a fost primis la studii in Europa. Stimulat de aşteptările adepţilor săi, Krishnamurti a ajuns să-şi accepte rolul pentru un timp şi chiar să vorbească la persoana întâi ca şi cum ar fi fost Maitreya (suveranul Ierarhiei Oculte). În 1925, în urma morţii fratelui sau Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile spirituale. S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămănand într-o stare de non-speranţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului său psihologic - spune Krishnamurti - a erupt în el acea binecuvantare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii.
In urma acestei revoluţii launtrice, Krishnamurti a dizolvat "Ordinul Stelei", ce fusese fondat special pentru el şi, începand din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizaţie. După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întalneşte in 1946 pe Aldous Huxley şi pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o şcoala la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefaţat lucrarea Prima şi ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător şi s-a răspandit în întreaga lume. Deşi a continuat să se opună formării oricărei organizaţii în jurul lui, oamenii au înfiinţat, mai ales după moartea sa, numeroase fundaţii care-i poartă numele în diferite ţări (de la ţările Americii Latine şi până în Japonia) şi care au ca scop propagarea învăţăturilor sale.
Krishnamurti nu a avut nici o religie şi nici o filosofie prestabilită, deoarece speranţa lui era de a elibera omul de toate sistemele - de dogmele şi de opiniile relative ca şi de teologia rigidă si de religia organizată. El vedea omul unit în minte şi trup şi eliberat de înlănţuirea şi tirania ego-ului acaparator. Krishnamurti vorbeşte despre problemele care sunt comune tuturor oamenilor - suferinţa, violenţa, frica, iubirea şi trecerea timpului. El vedea mulţi oameni captivaţi de mireasma unor false valori şi recomandă ca ei să renunţe la ideile lor greşite despre ei înşişi - idei bazate pe condiţionările lor anterioare. Omul nu poate învăţa nimic, spunea el, până când nu încetează să mai compare prezentul cu trecutul, pentru că prezentul este întotdeauna nou şi trebuie să fie experimentat cu o minte liberă de toate gândurile şi ideile trecute. A spune de exemplu că "eu sunt conştient" înseamnă a separa în mod inutil subiectul de obiectul experienţei. Mintea este condiţionată să creadă în "eu", spunea Krishnamurti, dar în clipa în care se poate debarasa de condiţionare (de modul în care a fost învăţată să gândească) sentimentul de "eu" se schimbă si devine una cu existenţa, nu mai este separată de ea.
Educaţia a fost una dintre preocupările de bază ale lui Krishnamurti. El a fondat şcoli pentru tineri în mai multe ţări, dar a petrecut puţin timp acolo, împârţindu-şi cea mai mare parte a timpului între America, Elveţia şi India. Considera şcolile drept locuri "unde elevii şi profesorii pot să înflorească interior". Pentru că "acesta este scopul şcolilor, nu doar să transforme fiinţele umane în instrumente mecanice, tehnologice, ci pentru a le ajuta să se dezvolte ca fiinţe umane integre, lipsite de teamă şi de confuzie." În viziunea sa, lăcaşurile de învăţământ trebuiau să fie "adevărate centre pentru înţelegerea profundă a vieţii".
Modul său de a se adresa s-a schimbat foarte puţin de-a lungul anilor. El a respins orice formă de ceremonie, chiar şi ideea unui asistent care să îl ajute să trieze întrebările care se repetau în cadrul conferinţelor. Urca pe scena singur, un omuleţ subţire, cu o faţă de o frumuseţe austeră, şi se aşeza pe un scaun de lemn obişnuit. Vorbea fără preambuluri şi fără notiţe. Dar exista adesea o notă de nerăbdare atunci când răspundea la întrebări, iar uneori dădea replici ferme care puteau părea severe. Krishnamurti revine mereu la aceeaşi idee, că trebuie să "murim" pentru a transcende condiţionările noastre, să "murim" în ceea ce priveşte trecutul cunoscut, să ne detaşăm de emoţiile noastre, pentru a deveni total conştienţi de prezentul care este un permanent mister.
